16.01

Și cum am intrat în taxi, am realizat că nu mai aveam telefonul. Panică!
Mda… ziua “surioarei” mele dragi. 25 de ani. Veselie și entuziasm. Party la Maraboo. Muzică, vodcă și câțiva prieteni și amici. 4 ore de dans, energie, shoturi și voie bună. Perfect până aici. Era ora 4 jumate și după atâta distracție și băutură, se instalase o foame de lup. Unde poți să mergi să mănânci după o noapte de club? La shaorma, logic! Comandă la taxi și împreună cu piciul meu și încă o prietenă plecăm spre Calif. Eram… vesel și aveam un chef de caterincă, maxim!

Șoferul, nea Petre, un pensionar mișto cum ar trebui să fie toți, ne povestea ce vagabond a fost la viaţa lui și despre, peste mia de femei futute de el. Râdeam cu lacrimi. -13 grade afară, trag de ușa de la Calif și… țeapă! Închis! Mulți angajați înăuntru dar… închis. Cine sunt eu să înțeleg de ce o shaormerie deschisă non-stop e închisă la 5 dimineața. Am urcat dezamăgit în taxi și nea Petre, al cărui număr de telefon era deja salvat, îmi zice: “Leo, te duc eu, tată, la una bună aici la Apaca!”.
M-a oprit nea Petre la Helin (aveam să aflu cum se numește în plângerea formulată la poliție). Cobor din taxi, fac echilibristică pe o potecuţa prin zăpadă, sar un nămete de gheață și mă lipesc de geamul shaormeriei. Toate astea după o băută? Și să nu mă împrăștii? Și eu eram impresionat de mine! Aștept să vină shaormarul și… nimic. Bat în geam și iese adormit, pe gerul ăla… nu cred că s-au încumetat mulţi să facă drumul până la shaorma. Comand 3 bucăți, marca shaorma, model cu pui și dotări multe aproape cu de toate, că deh, nu ne uităm la bani.:)). Caterincă cu băiatu` până împacheta mâncarea… plătesc, iau punga, sar nămetele, echilibristică pe potecuţă, mă clatin un pic și urc în mașină.
Și cum am intrat în taxi, am realizat că nu mai aveam telefonul. Panică! Mă ridic speriat să caut telefonul pe sub mine, sub scaun, pe jos… nimic în mașină. Îl rog pe nea Petre să întoarcă mașina, deja pusă în mișcare, să caut telefonul. 1 min a durat şi am sărit să caut telefonul. Nici urmă de el, nici pe carosabil, nici în zăpadă, pe nicăieri. Se evaporase! Mă duc la băiatul de la shaorma să-i cer informații. Acesta îmi zice că m-a văzut cu el în mână la un moment dat. Unde dracu l-am pus? Nu am obiceiul să uit lucruri și cu atât mai mult telefonul. Încerc să sun pe el de pe alt telefon, suna. Nervi, înjur, iau foc și mă calmez. Nu-mi venea să cred cât de prost eram. Mă învinovățeam că nu-mi aduceam aminte și ce făcusem cu telefonul. M-am calmat și am realizat că nu puteam decât să-l fi pierdut când l-am băgat în buzunar sau că mi l-a sustras cineva. Atâta de nesimţit să fiu oare? Sun la 112. Apare un echipaj instant, zici că era iepurele scos din joben! Tadam!! 3 organe! Nu sunt tendențios! 2 băieți și o doamnă cu uniforme. Băieții erau sigur mai mici de vârstă decât mine. M-am bucurat pentru că am putut să le explic băieţeşte ce s-a întâmplat și poate rezolvam mai repede problema.
Hai la secție să depui plângere! Hai!


Vorbesc cum nea Petre să ducă fetele acasă și le anunț că le contactez eu mai încolo. Ajuns la secție, cuprins de adrenalină și nervi, mă gândeam că scriu 5 minute plângerea și apoi mă întorc cu echipajul să mai verificăm zona. Mda! Naiv.
A trebuit să aștept, cică în sala de așteptare, să vină șefu` de la cercetări să-mi ia plângerea. Sala de așteptare era de fapt intrarea în secția de poliţie, un frig de te căcai pe tine, că deh… unde s-a mai văzut căldura în sala de așteptare, și un câine zgribulit care colac peste pupăză m-a și capsat la intrarea în secție; capsat ușor, cred că de dor și frig. Am așteptat juma de oră să coboare şefu, stăteam pe un scaun ca cele din 90, de la școală, căţelul era acum la picioarele mele, ne încălzeam reciproc.
Șefu mă invită în biroul său și mă pune să-i explic ce s-a întâmplat. Termin de povestit, mă apuc de scris, termin de înșiruit cuvintele pe pagină, se apucă el de scris, încep să mă dezgheț, atât fizic cât și mental și încep să gândesc. Îl rog să mă lase la un calculator să-mi localizez telefonul pe gps. “Nu se poate, dar uite telefonul meu, încearcă pe ăsta!” Bun și ăsta. Încep să schimb parolele și dau drumul la localizare. Bam! Îl găsesc pe hartă tot în zonă de unde venisem și îl pierdusem sau mi se furase. Șefu, hai să mergem acolo să-l căutăm! Zâmbeşte şi-mi explică că nu aşa procedează poliția. …ok… La ora 5 mi-am pierdut telefonul și la ora 7:30 am terminat la secție.
Ies din secție și realizez că nici nu știu unde dracu sunt! Instinctiv bag mână-n buzunar să scot telefonul! :)) Mă apucă râsul! Ce prost ești! Nu-l mai ai! O iau la fugă în căutarea unui taxi. În 5 minute eram paralizat! Nu mai puteam, -13 grade, mă repet pentru că nu știu cum să exprim gerul ce-mi încetinise toate simțurile. Am sărit în stradă și am oprit un taxi, care, cred că de milă m-a luat. I-am explicat în mare ce mi se întâmplase și l-am rugat să mă ducă înapoi la Helin și să stea după mine în căutările mele. După o oră de căutări zadarnice îl rog să termine cursa și să mă lase acasă.
Intru-n casă, mă dezgheț și mă ia amețeala. Oboseală, alcool și acum căldură. Fac un duş rapid. Pun mâna pe laptop. Le scriu câtorva prieteni, să-i anunț de necaz. Îi mai scriu și unei prietene să vină să mă ia de acasă și să mergem pe urmele telefonului care încă era localizat pe gps. Era 8:30 și deja începeam să cred că nu am să-mi mai găsesc telefonul.
La 10:30 eram în mașină cu amica mea, telefonul ei la mine în mână și căutându-l pe gps, pe al meu. Eram un Sherlock cu lupa-n mână și un Watson care-mi ghida drumul, mult mai lucid ca mine. După 3 ore de căutări, prin Rahova, prin piață, pe la casele de Amanet și pe alte străduțe de prin jur, ajungem în prelungirea Ferentari unde acum era poziționat telefonul. O luăm pe jos și încep să sun pe el. După 10 minute, Watson îmi face semn și devin mai alert. Îl auzeam. Îl auzeam în sacoșa unei băbuțe ce se deplasa anevoios prin nămeții de pe stradă. Avea două sacoșe de rafie voluminoase ce păreau foarte grele. O geacă albă și murdară avea pe dânsa și un aspect neîngrijit. Era foarte amărâtă. S-a oprit și s-a uitat la mine. I-am zâmbit și am tăcut. Cu greu a auzit că ceva în plasa ei cânta de zor. A lăsat sacoșele jos, și-a aplecat urechea asupra uneia și părea mirată că se aude ceva. Atunci am văzut-o și la față. 70-75 de ani, cataractă, o față murdară și întinsă de gerul năprasnic.
– Mamă! Îți sună telefonul! Telefonul meu!
– Da, mamă! E al tău? Ia-l mamă! L-am găsit pe jos și l-am băgat în traistă. Nici nu știam ce e. M-a întrebat un băiat de la shaorma dacă nu cumva am găsit un telefon dar nu i-am zis nimic. Știu eu cum sunt ăștia. Îl lua el. Ce? Era al lui?
Am zâmbind, mi-am luat telefonul și i-am oferit câțiva zeci de lei pentru onestitatea pe care am simțit-o în glasul ei. I-am mulțumit și am atins-o pe creștet ca o mângâiere pentru curajul și puterea cu care-și duce zilele. Un om al străzii, pensionar și bolnav dar curat la suflet.
Ajuns în mașină am sunat la secție, le-am explicat că mi-am găsit telefonul, am refuzat insistent să le furnizez locul exact unde am găsit telefonul și de la cine l-am recuperat. A trebuit să mă întorc la secție să mi modific declarația și să explic ce și cum făcusem ca să întru în posesia telefonului pierdut.

Piciule, asta e pentru tine: La mulți ani! Nu am cum să uit vreodată noaptea în care ai făcut 25 de ani! Te iubesc mult! Să-mi rămâi asa cum te ştiu eu!

Nu știu dacă am pentru ce să mulțumesc Poliției dar am să o fac. Din discuțiile avute cu ei parcă încep să+și schimbe mentalitatea învechită de milițieni.

Nu în ultimul rând îi mulțumesc, ajutorului meu, denumit Watson mai sus, fără de care nu aş fi reușit. Mulțumesc, TAZ! 🙂

P.S. Unde a rămas shaorma mea? A mâncat-o cineva? Sper doar că nu am pierdut-o și pe asta! :))

 

 

Eşti ceea ce faci!